My Brightest Diamond – We were spakling

My Brightest Diamond – We were spakling

From the album “Bring me the workhorse” – impecabil.

Time travels

Un sentiment foarte ciudat privind trecerea timpului îmi străbate gândurile. Am văzut un videoclip cu poze din liceu, nu ale mele, ci ale unor prieteni noi. Când stai să cugeţi, când te opreşti din vâltoarea rutinei şi te apucă astfel de gânduri, te cutremuri de ireversibilitate. Ireversibilitate în tot. Nothing can be undone. Şi că tot vorbim de asta, dedic un ultim pahar lui Ştefan Iordache şi întregii sale cariere, dar şi ireversibilităţii.

{Ra}Ta-ta facultatea-i gata!

Ştiu că e cel puţin ciudat să scriu ceva pesimist după ultimul meu post care mulţumea chiar şi muştelor că îşi depun ouăle peste tot. Dar simt cum încet încet îmi dispare acel elan, acel entuziasm specific tinereţii, acea zvâcnire de voinţă pe care toţi ar trebui s-o avem la un moment dat. Am schimbat tot mediul meu de viaţă pentru a-mi duce la bun sfârşit un anumit scop, pentru a atinge un grad de mulţumire/satisfacţie personală care acolo unde eram înainte era mult mai greu de obţinut. Şi pe care o să mi-l ating – sunt sigur în proporţie de 75%. Bun. Şi după asta? Ce facem? O soţie? (nu mă văd lângă nimeni în momentul de faţă) Copii? (îmi plac, dar doar să-i privesc şi să mă joc cu ei, nu mai mult de o dup-amiază) Să fac o afacere? (poate, dacă-mi găsesc oamenii potriviţi şi dacă ideea e destul de bună încât să consider că merită, dar sincer, m-am săturat să analizez chiar şi perspectiva asta) Să continui meseria care-mi place, chiar dacă nu oferă nivelul social aşteptat? (dar ştim cu toţii că dragostea{chiar şi pentru meserie} trece prin stomac şi că la 45 de ani te vei întreba ce calcule ai greşit şi de ce te urăsc proprii copii pentru că nu poţi să le oferi traiul pe care şi l-ar dori).
Oricum suntem toţi până la urmă doar materie în stare constantă de degradare,
iar toate grijile noastre faţă de sănătate, faţă de un echilibru pe orice plan sunt o încercare disperată de prelungire, de amânare, de întârziere a unui inevitabil de care dacă am fi mai conştienţi, atitudinea faţă de viaţă ar fi infinit mai relaxată.
Probabil e ora de vină, probabil efectul pe care-l are luna asupra mea – am idei, reflecţii care-mi sporesc gradul de paranoia, de gândire negativă şi “subversivă”, pentru că de obicei sunt doar pesimist în cazul cel mai rău; se pare că acum sunt de-a dreptul nihilist. O idee bună ar fi să dorm.

Post languros.. bleah!

Pot să spun, după foaaarte mult timp (probabil de când am început facultatea n-am mai avut un astfel de sentiment) că mă simt foarte fericit şi împlinit. Şi asta pentru că sunt foarte norocos, în primul rând pentru că sunt înconjurat de muulţi muulţi oameni mişto, care valorează mai mult decât orice, în frunte cu fratele meu drag, în al doilea rând pentru că am în sfârşit şansa să fac ce vreau cu adevărat, şi în al treilea rând pentru că sunt într-un loc minunat, care îmi oferă un echilibru psihic şi o armonie interioară pe care nu speram să le ating vreodată. Este minunat momentul în care realizezi că eşti “cam” fericit. Mulţumesc!