Din categoria “super pentru soundtrack”:
Din categoria “parcă deja au fost puse pe vreun soundtrack”:
Antony and the Johnsons – Hitler in my heart
Declan de Barra – Throw your arms around me
Nitin Sawhney feat. Tina Grace – October Daze (a fost postată mai jos)
Nitin Sawhney feat. Natty – Days of fire
Hercules Love Affair – Time Will (sublim, merci Mall-e)
şi ca să ne delectăm…… ..
ps: evident că piesele bune le-am păstrat pentru mine 
Filmul cel mai aşteptat al anului, pentru mine cel puţin. A doua ecranizare după autorul Fight Club îmi întăreşte opinia că Chuck Palahniuk va deveni un clasic al literaturii, şi cu puţin noroc, şi al cinematografiei. Umor negru(preferatul meu), personaje obscure(era şi de aşteptat), scenariu şi declic interesant, metafore ce exprimă redundanţa, decadenţa dar şi regăsirea umană, toate refac atmosfera inconfundabilă a scriitorului. Deşi mai superficial ca Fight Club, mai puţin spectaculos, cu un text mult mai uşurel, reuşeşte să convingă. Un film care chiar merită să aibă Radiohead pe soundtrack.
Şi în caz că nu ştiţi cine-i Chuck Palahniuk, puteţi să citiţi aici şi puteţi să-l vedeţi în ultimele secvenţe ale filmului. 
Am vizitat un minunat bar lionez ieri, pe nume Wallace. Când am intrat, am avut impresia deloc obişnuită că pătrund într-o nouă dimensiune. Zeci de francezi, cu mic cu mare, cu căţel şi purcel(şi când zic “purcel” mă refer cu precădere la copii de la un an în sus), cu steguleţe americane din plastic, se uitau entuziasmaţi şi ambalaţi la o proiecţie gigant a ceremoniei de investire a noului preşedinte american, ba în unele momente aplaudau frenetic. Ştiu că suntem în criză, dar de ce Obama e dintr-odată transformat nu în eroul naţional, ci in eroul mondial, global, universalo-galactic?? Eu sunt puuţin mai reticent!
Dar până la proba contrarie,
Terry Gilliam e ca un cadou de Crăciun pentru cinefilii hedonişti. Dar “Fear and Loathing in Las Vegas” e pur şi simplu o capodoperă a genului. Îţi reaminteşte de redundanţa vieţii de corporatist şi de absurdul pe care-l duce un om normal. Cel puţin asta a fost prima mea impresie în momentul de credits, influenţată probabil şi de factori independenţi de film.
Recomand să-l vedeţi după mai multe white russians cu un mic adaos de bailey’s(thnx Clara), sau whatever makes you happy, că altfel filmul are toate şansele să vi se pară fără sens.
p.s.: să nu mai vorbesc de soundtrack: a true musical journey!
mi-aş dori să aflu de ce atunci când reculegi diverse amintiri, când ai picat în butoiul cu melancolie, când te uiţi la poza din vara 199x, revelionul 200y, paştele z, chiar dacă sunt de acum câteva luni, ai tot timpul senzaţia de “off, ce vremuri bune erau atunci!”.
îmi pun întrebarea asta pentru că sunt din fire o persoană foarte melancolică, iar de multe ori nu-mi place să fiu, pentru că mă întristează. Culmea e că mă întristează chiar şi atunci când nu am motive, cum e şi în cazul pozei de mai jos, care e făcută acum aproximativ 8 luni şi în urma căreia pot să zic că am chiar mai multe motive de bucurie acum. Nu pot să-mi explic tendinţa umană către autovictimizare, niciodată n-o să pot. Oare ţine de control?
i bought myself a toy-helicopter
it smelled like roasted coffee and melted rainbow.
it’s eyes were like splashes of jack daniel willfully spilled on the black coffin of one’s loved one.
i wanted to circumcise it’s universe with my words but i merely managed to look intelligent.
i merely managed to touch it’s eyes with mine
for a glance.
now it flies away and i lost my remote.
i want to loop october forever.
whaaa, ce frumos, avem şi noi jocuri flash cu oameni politici.. asta e mult mai tare ca ţinta cu binladen sau fuckgame al lui clinton sau shoot the dog al lui bush!! link
le putem numi jocuri politice? :-s
Cocorosie e mai puţin rea decât Bjork, lucru care n-o face neapărat mai bună.. :-/
Meci România – Rusia. Câştigă România. Se primeşte o telegramă de la ruşi: Aţi câştigat! Stop. Felicitări! Stop. Petrol. Stop. Gaze. Stop.
Atâtea chestii mişto s-au întâmplat în ultimele două săptămâni încât şi dacă nu mi-ar fi lene, nu aş putea să le detaliez. Începând cu un minunat drum cu avion low cost, ore petrecute în Milano, un tren plin cu maghrebieni care se iau la bătaie cu poliţişti italieni, un controlor care ne cere şpagă cu 5 minute înainte să coborâm din tren şi muulte multe alte peripeţii savuroase.
Dar nu ăsta e scopul acestui post. Vroiam şi ţineam neapărat să menţionez că dacă proverbul “omul sfinţeşte locul” îşi aplică formula în mai mult de măcar 60% din cazuri, atunci românia sau timişoara, bucureşti, braşov, câmpina, drăgăşani, craiova(în special) sunt locuri care nu mai au nevoie de nici un preot alcoolic sau biserică ruinată, pentru că sunt deja sfinţite.
