Society Update!

Vrem schimbare. Vrem o ţară a noastră, care să nu fie guvernată de corupţie, ipocrizie, nesimţire, indiferenţă, indecenţă şi mizerie. Vrem ceva mai bun, ceva care să minimalizeze diferenţele dintre România şi ţările dezvoltate. Vrem să fim înconjuraţi de mai puţini neaveniţi, impertinenţi, ignoranţi, mincinoşi, prost-crescuţi, vrem mai multă civilizaţie, mai multă conştiinţă civică şi o vrem cât mai repede. Noi suntem cei care ne vom strădui să fim răbdători şi respectuoşi în trafic, să parcăm mai bine, să ne respectăm rândul, să fim corecţi cu colegii noştri, să folosim mai puţin plastic, să ne împărţim gunoaiele şi să le strângem pe cele aruncate pe jos, noi suntem cei care lasă pensionarii să stea jos în autobuz, noi suntem electoratul care pune ştampila mai atent, noi suntem acei oameni care vin şi curăţă după voi şi se simt bine făcând asta, noi vrem să trăim într-o lume orientată către binele comun şi nu cel individual şi ştim că schimbarea vine de la baza piramidei. Nouă ne pasă de copiii noştri. Veţi mai auzi de noi. În curând.

Franz Ferdinand 3.0

Al treilea album Franz Ferdinand, Tonight, lansat pe 27 ianuarie 2009 mă surprinde foarte plăcut. Mai relaxat, mai puţin zgomotos şi mai melodic, cu tendinţe puternice spre disco, cu beat-uri noi, cu influenţe de origine africană, cu ceva sample-uri sintetice(suficient de puţine ca să nu iasă din genul specific), versuri cel puţin interesante(pentru majoritatea pieselor), e un album foarte divers şi bine închegat, care nu spune decât că oamenii lucrează şi că au evoluat. Deşi încă mă mai agasează nonşalanţa cu care Alex Kapranos sare 3 octave de la o măsură la alta, nu pot să contest faptul că asta e parte din semnătura trupei. Mă înclin şi le urez o viaţă cât mai lungă.

Ulysses

Turn it on

Send him away

Katherine kiss me

later edit: Îl ascult şi tot ascult şi-mi place din ce în ce mai mult. Din fan superficial şi capricios, încep să devin fan serios Franz Ferdinand

Grimus world

Există câteva formaţii româneşti care fac faţă. Vorbesc de grupurile vocal instrumentale care se pot numi competente muzical (şi nu numai ca imagine) în afara graniţelor, adică nu Moga, Cheeky Girls, O-zone.  Ele se pot număra pe degete: Les Elephants Bizarres(despre care vom vorbi probabil la un moment dat), The Amsterdams, Butterflies in my stomach, Du-te Vino,  The Others,  The Pixels, Rain District, Tep Zepi.  Alta este Grimus, cu care fanii eliberadio sunt deja obişnuiţi. Albumul este chiar bun şi pot să spun sincer că devin fan. E foarte greu să devii fan pe rock în roumanie şi e mare lucru pentru formaţie… Mie îmi place ultima intrare pe album, din motive subiective. Grimus mă face să mă gândesc nostalgic la Firma, sper să nu aibă acelaşi sfârşit.

“When deep space exploration ramps up, it’ll be the corporations that name everything, the IBM Stellar Sphere, the Microsoft Galaxy, Planet Starbucks.”

Că tot am scris mai devreme, asta e o replică scrisă de C. Palahniuk în cartea Fight Club, preluată apoi şi în film. Pe aceeaşi idee merg şi eu cu Radiohead. După cucerirea planetelor, galaxiilor şi “altor elemente cereşti”, una dintre ele clar ar trebui să se numească Radiohead. Înainte erau doar ciudaţi şi buni, dar după In Rainbows, Radiohead sunt Galactici!
Sunt sigur că In Rainbows o să fie unul dintre cele mai bune albume rock din istorie. Iar Radiohead, un fel de Queen sau Doors.

RocknRolla

De Guy Ritchie nu te saturi. Are acel ceva, probabil moştenire de la Tarantino, care în amestec cu umorul britanic autentic, cu un mix de muzică excelentă şi cu ceva efecte dinamice foarte bine făcute dau un rezultat filmic foarte plăcut. Toată lumea a văzut Snatch, s-a prăpădit de râs şi a dat din picior pe muzica de final sau de început. Puţin dezamăgitor e însă faptul că după aproape 9 ani de zile reţeta cineastului a rămas cam aceeaşi, nu prea aduce nimic nou. Dar tot rămâne savuros.

Un soundtrack absolut bestial, ca de obicei(sunt tare curios cât de bine m-aş distra la o petrecere de-a lui Guy Ritchie):
“People ask the question… what’s a RocknRolla? And I tell ‘em – it’s not about drums, drugs, and hospital drips, oh no. There’s more there than that, my friend. We all like a bit of the good life – some the money, some the drugs, other the sex game, the glamour, or the fame. But a RocknRolla, oh, he’s different. Why? Because a real RocknRolla wants the fucking lot.”

Dileme existenţiale în vremuri gripate

În primul rând, nu înţeleg de ce de 2 luni încoace răcesc o dată la 2 săptămâni. În al doilea rând, nu înţeleg cum tocmai am putut să şi strănut şi să şi tuşesc în acelaşi timp..Deci vă daţi seama cât de răcit sunt.
În al treilea rând, nu înţeleg de ce-mi tot dispar şosetele. Eu sunt obsedat să-mi cumpăr şosete, sunt de părere că niciodată nu poţi avea prea multe şi am ajuns să am numai aici, în deplasare, vreo 50 de perechi, ori acum numărul lor e aproape la jumate. Se pare că Lyon e un fel de Triunghi al Bermudelor pentru şosete. Recunosc, nu sunt chiar cel mai ordonat om din lume, dar totuşi, nici măcar 25 de perechi? Se duce dracu’ lumea asta, v-o spun!

Friends, the series

Sunt mare fan Friends. Maaaare fan. Mai ales de când am descoperit că e tot serialul pus pe youtube, catalogat pe sezoane. Mă binedispune şi mă scoate din stare de fiecare dată. E un medicament perfect atunci când n-ai o stare prea bună. Iar seriile de bloopers sunt de-a dreptul mortale!

Nuntă mută, by Mălăele

Drăguţ. Cu iniţiativă artistică. Abordare nouă. Ceva nou în cinematografia românească(în sfârşit!!). Cadratura, culorile, jocurile stop-motion şi alte trucuri specifice industriei aduc dinamism(şi da, ok, şi ceva originalitate). Mălăele e un om de teatru foarte talentat. Un actor absolut genial şi un regizor nemaipomenit… DE TEATRU!
Deşi filmul i-a ieşit bine, fără dubii e foarte reuşit, are o mică-mare hibă: scenografia, jocul actoricesc, stilul narativ, fotografia, toate sunt transpuneri mot-a-mot din teatru. Aici mister Horaţiu face marea greşeală(din lumina umilei mele păreri): tot ce ţine de convenţie în teatru e altfel decât tot ce ţine de convenţie în film, în teatru totul e mult mai permisiv din perspectivă actoricească şi mai restrictiv din perspectiva “decorului”, pe când în film e, în mod evident, exact invers. Regulile sunt altele. Iar regizorul consacrat de teatru încearcă să fie regizorul excepţional de film. Nu reuşeşte decât să fie bun. Pentru mine, unul, e de ajuns!