Kronos Quartet

A fost marti seara, nu am avut bilet dar am reusit sa intru ca un student veritabil, a fost la Arenele Romane, un loc minunat pentru concerte, care in combinatie cu un cvartet de coarde, a avut un efect inaltator / sublim:

TerraShowMan

Vineri 26 iunie am avut prima tentativa sa scriu despre Michael, asta dupa ce auzisem la TOATE radiourile din Lyon(45 de posturi pe fm) constant stiri si muzica despre MJ si evenimentul nefericit. Impactul media a fost cel care mi-a dat putin fiori legat de moartea sa si m-a facut sa devin nostalgic la momentele in care prestam showuri inegalabile in fata parintilor pe la vreo 5-6 ani imitandu-l pe Michael(ce bine ca nu erau camerele video asa accesibile atunci). Toata lumea il elogiaza pe artistul planetar, nu are rost sa mai scriu despre aportul lui cultural(etalon cultural in dans, muzica, extensia cinematografica din videoclipuri), despre cele 3 sau 4 generatii atinse de el, universalitatea lui(deja notorietate e un termen derizoriu), vreau sa scriu doar despre un singur lucru: Michael a dat romanilor in 1992(nu stiu din ce motiv, poate din compasiune sau dintr-o strategie de marketing) ceva ce pur si simplu ne-a paralizat: da, concertul cu leshinele; Michael a avut in Romania unul dintre cele mai spectaculoase show-uri ale carierei sale, motiv pentru care a si scos un disc video cu concertul de la Bucuresti. In conditiile in care acum SAPTISPE ani, in 1992 Romania inca purta pulovar, cu venirea lui MJ avem parte de lasere(laser frate!), vreo 5 proiectii live, sute de reflectoare, un deja-terrastar care isi face aparitia pe scena sarind ca din neant in lumina artificiilor, isi proiecteaza silueta si miscarea specifica la dimensiuni de semizeu, ofera o superprestatie pe black or white si inchide concertul sfidand gravitatia si propulsandu-se(la propriu) deasupra publicului ca un personaj mesianic ce a binecuvantat tara pacatoasa prin muzica sa.. Si asta cand nu stiu daca exista Colgate, poate Coca Cola si Palmolive, Pro TV-ul era undeva in imaginatia bolnava a lui Sarbu iar excursiile in Grecia sau Spania erau un vis greu de implinit. Concertul din ‘92 nu numai ca e comparabil cu Bestul de acu cateva zile, dar “face” cu brio majoritatea reprezentatiilor live de acum, de pe teritoriul Romaniei sau nu. Cam de-asta lesinau gagicile.. Pai daca ati vedea asta, chiar si acum, in 2009, nu v-ar lua putin de cap?

later edit: nu ma pot abtine sa nu postez melodia mea preferata

Pseudonicicum

E ciudat ca imi accept fatalitatea la 23 de ani? Oare e un lucru laudabil ca sunt constient de inutilitatea ideii de scop? – nu la modul pur, il declar fertil pentru o minte cat mai putin bolnava, dar sunt constient mereu de fragilitatea si efemeritatea lui – scopul e pentru mine un mijloc de a uita. Nu vreau sa imi imbrac lenea intr-un principiu mai de pret, nici sa o justific, doar ca am ajuns la concluzia, in frictiunea gandurilor mele despre viata, valoare, principii, oameni, moarte, ca toate actiunile noastre sunt menite pierzaniei si disparitiei permanente si paradoxale fata de scopul propus si fata de scopul nostru intern. Sunt nihilist nu pentru ca e la moda, ci pentru ca asa m-a invatat viata si anumiti oameni care pareau macar mai destepti / mai cititi.  Si ajungem la hedonism sau epicurianism.  Traieste clipa ca mori oricum. HMm, nici aici nu ma incadrez.  Iar indiferenta cu care raman neutru si orfan oricarei scoli de filosofie si indiferenta orei 23:55 fata de tot ce altadata ma facea viu sau om, ea indiferenta, ma transforma in “centrul mic si cald al universului”! E aceeasi indiferenta care ne impiedica pe majoritatea sa vrem sa fim presedinti de stat, indiferenta cu care oamenii isi construiesc familii, isi astern un trai linistit, o masina mica, o casa mica, o sotie mica, 2 copii mici, o viata mica dar frumoasa si dulce.  Scuze, cititorule, sunt influentat de un nihil(tr)ist care scrie totusi atat de sincer – Iosef M. Hechter (Mihail Sebastian) – mai jos 2 fragmente care-mi merg la inima:

“8

Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de două săptămâni):

„Nu, n-ai să ştii niciodată cât te-am iubit, fiindcă voi ăştia, bărbaţii, nu ştiţi niciodată nimic din ce se întâmplă. Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă.”

Şi ea deci, această dulce, moale şi blondă E., şi ea a ajuns să descopere acest adevăr. Îl spune cu melancolia ei de patru parale, dar îl spune.

„Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă?”

Slavă Domnului! Căci altfel ar fi sinistru.

Dacă mi-am trăit viaţa aşa cum a fost, bună, rea, dacă m-am adâncit în toate umilinţele ei, dacă m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le ştiu, şi pe care nu le ştiu, dacă am consimţit să duc după mine zdrenţele acestui trai trist, a fost pentru că eram sigur că nimeni n-are să ştie, că, ştiind, nimeni n-are să priceapă, că până la urmă eu am să rămân singur, mai singur decât un astru în cer, mai singur decât un bou în staul.

Tragedia de a nu fi înţeles? Nu cunosc. Vreţi să spuneţi plăcerea, patima, extazul de a nu fi înţeles. Să te simţi unic, baricadat în tine, impenetrabil, singur cu superstiţiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tăi, să ştii că viaţa pe care o trăieşti tu, nu o mai trăişte nimeni altul în lume, că nimeni altul nu o poate măcar imagina, să duci cu tine acest mister şi el să nu-ţi poată fi luat, chiar dacă l-ai striga în pieţe publice, chiar dacă l-ai răcni pe scenă la teatru, chiar dacă l-ai ămpărţi tipărit pe afişe… Doamne! Măîntreb cu ce am meritat atâta fericire!

Am avut poate şi eu clipe de eruziune, când singurătatea mă oprima, când aş fi vrut să spun cuiva un cuvânt simplu, care să fie înţeles, am căutat şi eu uneori semne de comuniune în ochii altuia, în vorbele şi tăcerile lui. Dar n-au fost decât scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindcă eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodată nicăieri. Prieteni şi amante au rămas undeva alături de mine, legându-se de vorbe pe care nu le spusesem, înşelându-se cu o umbră care nu eram eu. Şi doar am făcut tot ce puteam ca să evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trişat.

Nu, nu. Sunt mărimi (în text: grandeurs, N.T.) la care nu poţi renunţa nici prin abdicare. Singurătatea mea e printre ele.”

“3

… Când a văzut că nu-i răspund şi că plecarea ei mă lasă indiferent, E. s-a întors din prag. Era mirată. Poate că şi vanitatea ei de femeie era puţin în joc. Dar mai ales era mirată.

Cum? Mă părăseşte, îmi spune răspicat că nu mă iubeşte, că n-are să mai vină niciodată la mine, mă lasă chiar să înţeleg că altcineva, altcineva „mult mai bine” decât mine are să-mi ia locul, – şi eu nu răspund, nu protestez, nu mă ridic!

Biata fată! Şi ea, cu atâta deşteptăciune câtă i-a dat Dumnezeu, are naivitatea săînţeleagă, şi ea crede că toate trebuie să aibă un înţeles în lumea asta! Mă credea învins şi mă vede în faţa ei calm.

Dacă ar înţelege că toate istoriile acestea de amor n-au pentru mine decât importanţa unui detaliu! Dacă ar şti că în romanul nostru terminat, eu am fost tot timpul absent, singur, străin! Iubirea este în viaţa mea o ocupaţie secundară şi de aceea înfrângerile mele în această ordine sunt fără consecinţe. Ce îi pasă unui campion la fugă, dacă cineva îl învinge într-un match de box? Dar cum să facă E. această distincţie (chiar dacă i-aş explica-o aşa, în termeni de sport), ea, care joacă la ruletă pe banda iubirii şi când pierde, pierde totul?”