Articol primit pe mail (de la un corporatist oarecare)..

Cine a mai ramas in Romania:

Zugravul.
Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux.
Baba urbană.
Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-I poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Asta nu-i face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America , alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar voteaza, maninca mult, birfesc toata lumea si circula gratis cu RATB.
Şoferul manelist.
E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor  de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară . Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa , răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul.

A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar: Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă , să-l ia de mînă pînă în Germania , unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.

Bogatul.
În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 euro/ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care
suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară ,e doar ostentativ.
Băiatul de club.
El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robust rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi. Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul dată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.

Toţi ăştia au rămas în ţară . Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun altceva:
Uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o natiune.

Pseudonicicum

E ciudat ca imi accept fatalitatea la 23 de ani? Oare e un lucru laudabil ca sunt constient de inutilitatea ideii de scop? – nu la modul pur, il declar fertil pentru o minte cat mai putin bolnava, dar sunt constient mereu de fragilitatea si efemeritatea lui – scopul e pentru mine un mijloc de a uita. Nu vreau sa imi imbrac lenea intr-un principiu mai de pret, nici sa o justific, doar ca am ajuns la concluzia, in frictiunea gandurilor mele despre viata, valoare, principii, oameni, moarte, ca toate actiunile noastre sunt menite pierzaniei si disparitiei permanente si paradoxale fata de scopul propus si fata de scopul nostru intern. Sunt nihilist nu pentru ca e la moda, ci pentru ca asa m-a invatat viata si anumiti oameni care pareau macar mai destepti / mai cititi.  Si ajungem la hedonism sau epicurianism.  Traieste clipa ca mori oricum. HMm, nici aici nu ma incadrez.  Iar indiferenta cu care raman neutru si orfan oricarei scoli de filosofie si indiferenta orei 23:55 fata de tot ce altadata ma facea viu sau om, ea indiferenta, ma transforma in “centrul mic si cald al universului”! E aceeasi indiferenta care ne impiedica pe majoritatea sa vrem sa fim presedinti de stat, indiferenta cu care oamenii isi construiesc familii, isi astern un trai linistit, o masina mica, o casa mica, o sotie mica, 2 copii mici, o viata mica dar frumoasa si dulce.  Scuze, cititorule, sunt influentat de un nihil(tr)ist care scrie totusi atat de sincer – Iosef M. Hechter (Mihail Sebastian) – mai jos 2 fragmente care-mi merg la inima:

“8

Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de două săptămâni):

„Nu, n-ai să ştii niciodată cât te-am iubit, fiindcă voi ăştia, bărbaţii, nu ştiţi niciodată nimic din ce se întâmplă. Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă.”

Şi ea deci, această dulce, moale şi blondă E., şi ea a ajuns să descopere acest adevăr. Îl spune cu melancolia ei de patru parale, dar îl spune.

„Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă?”

Slavă Domnului! Căci altfel ar fi sinistru.

Dacă mi-am trăit viaţa aşa cum a fost, bună, rea, dacă m-am adâncit în toate umilinţele ei, dacă m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le ştiu, şi pe care nu le ştiu, dacă am consimţit să duc după mine zdrenţele acestui trai trist, a fost pentru că eram sigur că nimeni n-are să ştie, că, ştiind, nimeni n-are să priceapă, că până la urmă eu am să rămân singur, mai singur decât un astru în cer, mai singur decât un bou în staul.

Tragedia de a nu fi înţeles? Nu cunosc. Vreţi să spuneţi plăcerea, patima, extazul de a nu fi înţeles. Să te simţi unic, baricadat în tine, impenetrabil, singur cu superstiţiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tăi, să ştii că viaţa pe care o trăieşti tu, nu o mai trăişte nimeni altul în lume, că nimeni altul nu o poate măcar imagina, să duci cu tine acest mister şi el să nu-ţi poată fi luat, chiar dacă l-ai striga în pieţe publice, chiar dacă l-ai răcni pe scenă la teatru, chiar dacă l-ai ămpărţi tipărit pe afişe… Doamne! Măîntreb cu ce am meritat atâta fericire!

Am avut poate şi eu clipe de eruziune, când singurătatea mă oprima, când aş fi vrut să spun cuiva un cuvânt simplu, care să fie înţeles, am căutat şi eu uneori semne de comuniune în ochii altuia, în vorbele şi tăcerile lui. Dar n-au fost decât scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindcă eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodată nicăieri. Prieteni şi amante au rămas undeva alături de mine, legându-se de vorbe pe care nu le spusesem, înşelându-se cu o umbră care nu eram eu. Şi doar am făcut tot ce puteam ca să evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trişat.

Nu, nu. Sunt mărimi (în text: grandeurs, N.T.) la care nu poţi renunţa nici prin abdicare. Singurătatea mea e printre ele.”

“3

… Când a văzut că nu-i răspund şi că plecarea ei mă lasă indiferent, E. s-a întors din prag. Era mirată. Poate că şi vanitatea ei de femeie era puţin în joc. Dar mai ales era mirată.

Cum? Mă părăseşte, îmi spune răspicat că nu mă iubeşte, că n-are să mai vină niciodată la mine, mă lasă chiar să înţeleg că altcineva, altcineva „mult mai bine” decât mine are să-mi ia locul, – şi eu nu răspund, nu protestez, nu mă ridic!

Biata fată! Şi ea, cu atâta deşteptăciune câtă i-a dat Dumnezeu, are naivitatea săînţeleagă, şi ea crede că toate trebuie să aibă un înţeles în lumea asta! Mă credea învins şi mă vede în faţa ei calm.

Dacă ar înţelege că toate istoriile acestea de amor n-au pentru mine decât importanţa unui detaliu! Dacă ar şti că în romanul nostru terminat, eu am fost tot timpul absent, singur, străin! Iubirea este în viaţa mea o ocupaţie secundară şi de aceea înfrângerile mele în această ordine sunt fără consecinţe. Ce îi pasă unui campion la fugă, dacă cineva îl învinge într-un match de box? Dar cum să facă E. această distincţie (chiar dacă i-aş explica-o aşa, în termeni de sport), ea, care joacă la ruletă pe banda iubirii şi când pierde, pierde totul?”

Solouri şi Maxime

Une fois ne pouvoir pas mentir, une personne est devenue aigu et irrévocablement monotone.

Protejat: Nevoi speciale.

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

De ce nu ne săturăm de muzica bună

EMÓŢIE, emoţii, s.f. Reacţie afectivă de intensitate mijlocie şi de durată relativ scurtă, însoţită adesea de modificări în activităţile organismului, oglindind atitudinea individului faţă de realitate; p. gener. orice reacţie afectivă. [Var.: (înv.) emoţiúne s.f.] – Din fr. émotion, it. emozione.

Pentru că muzica-făcută-bine, deşi la început pare urâtă şi cu multe riduri, deşi e greu să o cunoşti pentru că e tot timpul încăpăţânată şi cu ifose greu de suportat, odată ce i-ai intrat în graţii, te primeşte în braţe ca pe primul ei copil, te adoptă şi te hrăneşte cu parfumul veşnic al sunetelor sale, armonizate(în accepţiune muzicală)imaculat. Te scoate din graniţele lumeşti şi te poartă unde vrei să mergi, dar şi unde nu sperai vreodată să ajungi, iar dacă eşti norocos, găseşti şi locuri care până atunci nu existau. Muzica este cea mai intensă exprimare e emoţiilor umane, cea mai sinceră şi caldă dintre trăiri, cea mai lucidă manifestare a scopului “întru mister şi pentru revelare” blagian.  Pentru mine muzica e cea mai scurtă cale de a avea emoţii, nu-mi trebuie dragoste, am ceva indiscutabil mai bun..