Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Ton message à la Grande Ourse
Et la trajectoire de la course
Un instantané de velours
Même s’il ne sert à rien va
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

La caresse et la mitraille
Et cette plaie qui nous tiraille
Le palais des autres jours
D’hier et demain
Le vent les portera

Génetique en bandouillère
Des chromosomes dans l’atmosphère
Des taxis pour les galaxies
Et mon tapis volant dis ?
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

Ce parfum de nos années mortes
Ce qui peut frapper à ta porte
Infinité de destins
On en pose un et qu’est-ce qu’on en retient?
Le vent l’emportera

Pendant que la marée monte
Et que chacun refait ses comptes
J’emmène au creux de mon ombre
Des poussières de toi
Le vent les portera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

Eu chiar cred ca e un element cultural. Si chiar cred ca e utilizabil si demn de mandrie. Suntem balcanici. Strainii ne plac pentru ca suntem diferiti, destepti, plini de viata si sinceri in simplitatea caracterului nostru colectiv.  Ne place sau nu, injuratura este marca noastra, pe care mai devreme sau mai tarziu va trebui s-o acceptam si sa incepem s-o folosim ca atractie turistica. Remember people, noi suntem aia care dam culoare Europei si va spun, suntem pe val. cel putin asta simt eu de ceva timp.

Aseara am avut o intalnire cu istoria. Istoria a intrat agale pe scena, a luat chitara si a cantat. Au fost cantece care le ascultam cand aveam 10 ani si atunci erau deja vechi. Muzica de 100 de ani; pastrata aproape intact intr-o voce schimbata, imbatranita, dar la fel de fermecatoare pentru orice timpuri. Woodstock. Bob Dylan. Janis Joplin. Jimi Hendrix. Hippie, libertate si dragoste. Istoria a fost aseara la Lyon. Pe ea o mai cheama si Joan. Un mic fragment mai jos din cum a cantat aseara Joan Baez dupa 52 ani de cariera si 69 de viata(de comparat cu prima versiune).

]]> http://mihaitranca.wordpress.com/2010/03/01/istorie-mit/feed/ 0 mihaitranca http://mihaitranca.wordpress.com/2010/02/26/inchin/ http://mihaitranca.wordpress.com/2010/02/26/inchin/#comments Thu, 25 Feb 2010 23:51:36 +0000 mihaitranca http://mihaitranca.wordpress.com/?p=822 ]]> un toast pentru sexul frumos

If you are reading this, it means I actually worked up the courage to mail it,

so, good for me. You don’t know me very well, but if you get me started, I

have a tendency to go on and on about how hard the writing is for me. But

this, this is the hardest thing I’ve ever had to write. There is no easy way

to say this, so I’ll just say it. I met someone, it was an accident, I wasn’t

looking for it, I wasn’t on the make, it was the perfect storm. She said one

thing, I said another, the next thing I knew I wanted to spend the rest of my

life in the middle of that conversation. Now there is this feeling in my gut, she

might be the one, she is completely nuts, in a way that makes me smile highly

neurotic. A great deal of maintainence is required. She is you, Karen!

that’s the good news, The bad is I don’t know how to be with you right now,

and it scares the shit out of me. Because if I am not with you right now, I have

this feeling we’ll get lost out there. It is a big bad world full of twisting

turns, and people have a way of blinking, missing the moment, the moment

that could have changed everything. I don’t know what’s going on with us,

and i can’t tell you why you should waste a leap of faith on the likes of me. But

damn, you smell good, like home, and you make excellent coffee, that’s

gonna count for something, right? Call me!

Unfaithfully yours,

.y

intre timp, muzica

Am venit pînă aici ca să văd ce-i cu tine. Ţi-am urcat pe gît înfigîndu-mă cu unghiile, lăsîndu-ţi umerii dezgoliţi de prezenţa mea. Cînd ţi-am ajuns pe buze, am dormit seri întregi ca un prunc. De aici, de aproape, pari neasfaltat. Pori micuţi şi firicele de păr excitate îmi îngreunează mersul. Cînd te străbat, mă simt ca şi cum aş merge printr-un lan de grîu, ca şi cum m-aş lăsa purtată de curenţii unui ocean, ca şi cum m-aş tolăni pe pături de carne, piele şi minciuni aşezate straturi, straturi.
Cîteodată, cînd mă întind pe obrajii tăi, arunci cu bulgări de lacrimi în mine. Dar nu reuşesc decît să mă purifice. Apa mă şterge de păcate. Îmi şterge mizeria durerii, a focului, a speranţei de pe piele.De ce a speranţei? Eşti un prost dacă speri. De ce speri? Speranţele sunt pentru visătorii nerealizaţi.
Acum mă tîrăsc tot mai sus, sperînd să-ţi întîlnesc privirea purtătoare de raze.Mă prind cu mîinile murdare de genele tale imense. Pleoapa îţi tresare, iar un punct alb, uşor inflamat, apare în golul lăsat de rădăcina unei gene. Mă aşez pe spate şi-ţi mîngîi geana. De 13 ori de mi-aş pune pe ea mîinile una deasupra celeilalte şi tot nu s-ar termina. Deodată, în colţul ochiului se întregeşte o sferă udă, incoloră şi sărată. Mă reped înspre ea şi o sorb pe toată.Mă mînjesc pe nas, pe frunte, pe gît. Mă umflu iar cu speranţe proaste.
Venele mi s-au răscopt, iar pieliţa-mi de muritor abia le mai ţine captive. Cu degetele lungi şi subţiri asemenea unor paie cotrobai prin evantaiul genelor tale. Încerc să-ţi întredeschid pleoapele, dar tu le strîngi ca pe o menghină lugubră. Încep să urlu, mă zbat, strîng forţă cu mintea, şi îţi crăp pleoapele de la mijloc. O gelatină întarită pictată-n negru şi maro se iveşte. Mă-ncurc în pînze de păianjeni ţesute din iţe suflate cu praf de sînge.
Îţi trec rapid mîna microscopică prin faţa pupilei. Stînga-dreapta. Dreapta-stînga. Nimic.
-Hai, dă-mi un milimetru, priveşte-mă!
Pentru cîteva secunde, m-am gîndit să mă mut în pupila ta. Să paşesc în întunericul rotund. Şi să stau acolo chircită, ca un embrion format anapoda într-o mamă surogat.
Îţi sărut cristalinul. Ai zeci de urme de buze pe ochi. Şi multe amprente de mîini dornice şi iertătoare.
Tu, teren obscur, vorbeşti limba deşertăciunii!